Răspuns:
Am dormit înghesuit, încolăcit pe o pătură veche, în subsolul casei. Noroc că tata mă ține mereu strâns, trupul lui e cald și îmi face bine.
Motanul nostru, Sașa, e dispărut de câteva zile. Mi-e dor de el, nu știu dacă am să îl revăd vreodată. Sigur s-a ascuns undeva și el, așa îmi place să cred, nici nu vreau să îmi închipui altceva. El se sperie așa de ușor de orice zgomot, darmite acum, de când au început să cadă bombele astea!
Dar știu că, dacă trăiește, într-o zi ne vom revedea, întotdeauna se întoarce acasă.
Mama se preface că e bine, dar eu știu că nu e așa. Mănâncă puțin, nimeni nu are curaj să stea mult timp sus, în casă, iar mamei îi lipsește mult bucătăria ei, dar nu pentru că i-ar fi dor de gătit, ci pentru că nu are ce să ne dea de mâncare. Din cauza asta, ea mănâncă mereu cel mai puțin. Eu văd și o asigur mereu că sunt sătul.
Măcar dacă ar fi fost Sașa cu mine! M-aș speria și eu mai puțin, că el ar toarce blând sau ar avea chef de joacă și timpul ar trece mai ușor. Când bubuie afară bombele, mă îngrozesc. De fiecare dată cred că e sfârșitul. Țin pumnii strânși, capul între genunchi și număr în gând. Îmi tremură dinții. Mi-e tare frică.
Abia dacă mai știu cum era înainte. Dar sigur era cald, era lumină și era pace. Mama și tata erau liniștiți, iar Sașa dormea pe pervaz. Mergeam la școală cu prietenii mei.
Sper că totul se va termina și că vom respira din nou aer curat. Mai sper că bombele ne vor ocoli și că oamenii puternici ai Planetei vor încheia războiul ăsta.
Mi-e dor de Sașa și de pace.
Explicație: Sper să îți placă și să o citești cu drag și cu gândul la copiii din orașele bombardate. Ai grijă să faci alineate! Succes la școală!
