Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă lecturile suplimentare influențează
sau nu succesul școlar, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Viața lui Mihai Eminescu
de G. Călinescu, cât și la experiența personală sau culturală.


Colegii de pe atunci ai lui Eminescu îşi mai aminteau însă de cealaltă locuinţă. Casa se afla peste
drum de bisericuţa de lemn „Sf. Treime” şi era a bisericii. Odăile ei slujiseră ca chilii pentru călugări şi erau,
dar, foarte bune pentru a ţine lume în gazdă, mai ales că o mare grădină cu plopi şi pomi roditori o înconjura.
Uluci năpădite de viţă-de-vie despărţeau grădina cu plopi de locul unei fierării. Azi toate acestea au dispărut,
şi pe aproape trece strada ce s-a numit apoi Eminescu. Şi-ar fi închipuit oare Ţirţec şi micii săi clienţi că acel
băieţaş fricos avea să dea numele uliţii lor? […] Odaia în care şedea Mihai – nici vorbă împreună cu alţii –
dădea în grădină şi avea la fereastră gratii de fier. Lăsat aci de Gh. Eminovici, cu amintirea recomandaţiilor
duioase ale mamei, care îi dăduse un şal turcesc să nu răcească peste iarnă, Eminescu îşi începu activitatea
de licean. […] Micul Eminovici se înfăţişă colegilor săi ca un băieţel mărunt şi îndesat, pârlit la faţă de aerul de
ţară şi foarte curăţel. Părul mare dat peste ceafă, fruntea lată şi ochii mari, umerii obrajilor puţin ieşiţi îi
dăduseră încă de pe atunci acel aer tipic al poetului.
Spirit inegal, incapabil să se supună unei discipline prea aspre, Eminescu nu e în liceu un şcolar
strălucit, sau mai bine zis nu e unul din acei întâi în clasă, care fac deliciile profesorilor şi sunt puşi monitori*.
El are preferinţe la studiu, iubeşte lectura, nu însă la şcoală. Nu-i plăcea să-şi înveţe lecţiile şi de aceea lua
note rele. De dragi ce-i erau, uneori, ca să şi le pregătească, se suia pe casă. […]
În schimb, la limba română şi la istorie era tare. Fiindcă n-aveau cărţi, învăţau gramatica şi celelalte
după dictat. Eminescu căpătase de la Pumnul* însemnările de lecţiuni şi le împrumuta şi la colegi, cu condiţia
de a nu îndoi şi murdări filele, dar temeiul cunoştinţelor sale era lectura. Lăsând în plata Domnului problemele
de aritmetică, citea pe înfundate, închis în casă, cărţi din biblioteca şcoalei sau de la Pumnul (unde îl aflai mai
întotdeauna, duminicile şi sărbătorile), hrănindu-se cu compuneri romantico-fantastice ca Povestirile lui
Hoffmann […] şi literatura română câtă îi cădea în mâini.
Cât despre istorie, dulapurile cu cărţi ale lui Gh. Eminovici îşi găsiseră un nou cititor. Eminescu ştia de
acasă slova chirilică, iar lecţiile nu şi le învăţa după manuale, ci de-a dreptul din cărţi mai vechi – negreşit
cronici – pe care le avea de la Ipoteşti sau din biblioteca lui Pumnul.
De pe acum istoria antică îl atrăgea. Într-o Istorie universală de Weller, carte plină de atracţii, pe care
o purta cu sine şi la plimbare, şi într-o Mitologie de G. Reinbeck, Eminescu găsea mai multe cunoştinţe
despre lumea antică, despre babiloneni, asirieni, perşi, inzi, egipteni, greci, romani, de câte putea afla la
şcoală. Ajutându-l memoria, ştia aşa de bine la istorie, încât profesorul, vorbind în clasa a II-a B despre
tinereţile regelui Cyrus*, spuse în chip de mustrare că în secţiunea A era un elev Eminovici care îi bătea pe
toţi. A pricinuit mirare mare în tot gimnaziul faptul că Neubauer, profesorul de istorie, om foarte sever, i-a dat
cea mai bună notă, ceea ce până atunci nu se mai întâmplase. De altfel, atât Pumnul, cât şi Lewinski,
profesor şi el de istorie, îl iubeau.
G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu