Duminică, văzând că iar n-am pâine, am coborât la magazinul Angst din apropiere
Era o vreme splendidă, neobişnuită pentru luna ianuarie. Ca mulți dintre semenii mei, am
și eu, probabil, în trup, o mulțime de celule cu amintiri vegetale, care mă fac să „râd la
soare" și să fiu veselă odată cu „vremea cea bună“. De data aceasta, totus
meteosensibilitatea mea nu funcționa normal. Am intrat în magazin cu un soi de neliniste
pe care n-am stat s-o analizez, am cumpărat pâine, am ieșit din magazin cu un aer posac
deși nu mă certasem cu nimeni, și a trebuit să constat evidența: eram de-a dreptul
supărată, supărată rău. M-am oprit brusc în mijlocul drumului, ca Socrate când trebuia
să se gândească la adevărurile lumii, și m-am întrebat ce se întâmplă. N-a trebuit să stau
locului o zi întreagă, ca filozoful, ca să rezolv problema, căci mi-am dat seama imediat
de ce mă purtam ca un om profund ofensat. Fiindcă în cele două săptămâni de când
începuse anul, era a doua oară când mi se furase preșul din fața ușii. Într-adevăr, la ieșire
am constatat lipsa celui de-al doilea preș, dar sentimentul de rău s-a cristalizat abia apoi
Am studiat intrările de la celelalte apartamente din bloc. Jumătate n-aveau ata
nici un fel de preș, mi-au amintit de roțile de automobil fără apărătoare, iar jumătate erau
împodobite cu un soi de cârpe jegoase, una mai neplăcută la vedere decât alta. La ce
bun să te stergi pe ceva mai murdar decât pantofii? Mi-au venit în cap câteva soluții ca
să rezolv această primă problemă socială de care mă izbeam în 2004. Cea dintâi, cum
se și cuvine, literară, era să lipesc pe ușă, jos, blestemele lui Arghezi pentru cel care a
mai atenta la preșul meu. Celelalte: să-i pun o alarmă, ca la mașinile scumpe, să-I lipeso
cu Super Glue, să scriu pe dos Hoțule!
(loana Pârvulescu, Presu
Rezumatul textului dau coroana ​