Mi-o amintesc și acum. Se afla pe partea dreaptă a uliței fără sfârșit. Pe dinafară părea a nu fi mai mare decât unul dintre cotețele de găini de mai devale, dar pentru mine reprezenta totul. Avea doar o cămăruță mică în care eu, Mărioara și tăticuțul ne înghesuiam în fiecare seară. Nopțile de iarnă erau friguroase ca și cum am fi fost pe afară, fiindcă sobă n-aveam, iar oricum lemnele erau mult prea scumpe. Dormeam pe jos, inspirând mirosul intens de mucegai. Vara era ceva mai bine. Stăteam în fânar, privind absent la stele, sperând la o lume mai bună în care cerealele erau pe gratis, iar căldură era peste tot indiferent de anotimp.
