Epitetul ''Singuratic'' din versul ''Dar nu vine... Singuratic'' aparținând ultimei strofe exprimă starea eului liric în momentul în care acesta părăsește lumea visului, cârmuită de atâta dorință și pasiune. Acesta își găsește sufletul călător și visător lângă lacul cel albastru, care devine un loc romantic și pasional în imaginația acestuia, trăsături amplificate de ''lumina blândei lune''. Conștientizarea unei realități singuratice îi aduce suferință și durere, singura magie rămânând lacul gol și doritor de dragoste.
